// 27.05.2015

Medierea în ITALIA , între eșec și obligativitate - partea I


 

Problemele pe care le întâmpină medierea în România, cu precădere de la Decizia Curții Constituționale din mai 2014, prin care a fost declarată ca fiind neconstituțională sancțiunea inadmisibilității cererii de chemare în judecată, dacă reclamantul nu făcea dovada participării sale la  ședința de informare privind medierea, sunt evidente și vor continua să facă obiectul multor analize și în viitor. Fără îndoială putem afirma că medierea în România a parcurs o etapă în evoluția ei, aceea a unei forme de obligativitate(chiar dacă s-a limitat doar la una din fazele procesului de mediere și nu la întregul său).

Dincolo de a căuta vinovați sau de a încerca să decoperim cauzele ce au determinat acest eșec, acum, la un an de la verdictul Curții Constituționale, se poate face o analiză obiectivă a efectelor impunerii oricărei forme de obligativitate. Desigur, concluzia unei astfel de analize, prin prisma beneficiilor și riscurilor pe care le-ar putea aduce o reintroducere a ideii de mediere obligatorie, trebuie să fie legată de oportunitatea unei astfel de abordări pe viitor.

Un bun exemplu pentru România îl constituie Italia, țară care are și în prezent în legislație obligativitatea medierii, după ce în octombrie 2012 a trecut printr-un control de constituționalitate ce a condus la anularea articolelor referitoare la obligativitatea medierii de la acea vreme.

Prin Decretul nr.69/21.06.2013 a fost reintrodusă obligativitatea medierii, motivaţia fiind “dispoziţii urgente pentru relansarea economiei. Printre prevederile decretului se numără următoarele:

  • Reintroducerea medierii obligatorii în materie civilă și comercială;
  • Introducerea conceptului de  ”Întâlnire preliminară “ în cadrul căreia mediatorul împreună cu părțile și/sau avocații lor decid dacă procedura medierii este fezabilă în cauză și prin urmare se poate demara. De remarcat că în această fază, atunci când au fost prezenți doar avocații părților, utilitatea întâlnirii a fost aproape zero;
  • Forță executorie a acordului de mediere atunci când el este semnat și de avocații care asistă părțile în procedură;
  • Posibilitatea magistratului de a trimite părțile la mediator și în cazurile în care medierea nu este procedură  prealabilă obligatorie;
  • Toți avocații au fost declarați mediatori prin efectul legii; așa cum afirma Nicola Giudice, unul din cei mai cunoscuți experți în mediere din Italia, a fost o prevedere cu adevărat surprinzătoare și controversată, atât pentru avocații ne-mediatori, care își descopereau astfel abilități pe care nu știau că le posedă, cât și pentru avocații care investiseră în cursuri de formare ca mediatori pentru a dobândi competențe pe care le aveau deja; nu în ultimul rând se crea posibilitatea ca în foarte scurt timp, în Italia să existe mai bine de 250.000 de mediatori, ceea ce minimiza total orice eforturi de creștere a calității serviciului de mediere; în final, avocații care doresc să devină și mediatori o pot face cu condiția să participe la un curs de formare de doar 15 ore;
  • Procedura întâlnirii preliminare în cazurile în care medierea este obligatorie durează maximum 3 luni;

Iată și câteva din concluziile de până acum cu privire la efectele obligativității medierii chiar și doar în anumite tipuri de litigii. Ele au fost prezentate de Giovanni Matteucci, cunoscut mediator și expert în mediere, autor a numeroase lucrări, articole și statistici. Pe scurt, perioada de obligativitate sub diverse forme a medierii a generat următoarele efecte:

  • Peste 40.000 de persoane au devenit mediatori într-o perioadă relativ scurtă de timp, în urma unor cursuri cu o durată de 50 de ore(în care viitorii mediatori se poate spune că au fost nu atât formați cât mai degrabă INformați despre mediere); explozia unui nou business, în special în ce privește formarea;
  • Încă de la început s-au remarcat probleme majore și lipsuri în ce privește formarea mediatorilor, având în vedere că mulți dintre formatori erau lipsiți de experiență practică(pentru a deveni formator era nevoie de a face dovada participării la 3 medieri!!!);
  • Foarte multe persoane(justițiabili și nu numai) au fost informate cu privire la mediere, ceea ce permite afirmația că obligativitatea a fost un rău necesar; altfel spus, medierea s-a făcut cunoscută dar concomitent a fost denigrată de adversarii săi;
  • A generat birocratie și formalism excesiv;
  • Serviciul de mediere oferit s-a situat la un nivel scăzut ceea ce a confirmat ideea că formarea de calitate este o condiție sine qua non pentru a avea o mediere de calitate;
  • Însăși magistrații au manifestat reticență față de utilizarea medierii, rata de recomandare, în cazurile în care nu exista obligativitate fiind foarte redusă;

Exemplul Italiei demonstrează o dată în plus că ideea de obligativitate nu are nimic în comun cu medierea care este o procedură informală și voluntară, bazată pe comunicare. De fapt, este mult mai ușor să schimbi o lege decât un obicei, problema fiind evident una de mentalitate. Atunci când medierea este voluntară nimeni nu o folosește pentru că nu este obligatorie. Dacă devine obligatorie atunci ea, fie îngrădește accesul liber la justiție,  fie este neglijată pe motive ce țin de pregătirea mediatorilor, de rezistența altor categorii de liber-profesioniști cu care se intersectează sau de reticența magistraților. Ce se poate face?

  • Renunțarea la orice formă de obligativitate, în mod special la cea urmată de sancțiuni directe la adresa părților;
  • Încurajarea părților să participe ele însele în mediere, eventual cu posibilitatea de a fi asistate de avocați dar nu reprezentate;
  • Introducerea unor stimulente economice puternice pentru a determina părțile să apeleze la mediator(ex.scutirea totală de la plata taxelor de timbru dacă părțile ajung la un acord sau a unei minime părți din aceasta dacă participă la mediere);
  • Impunerea unui standard ridicat pe formarea inițială și continuă a mediatorilor atât în ce privește furnizorii de formare, formatorii cât și programa  cursurilor(ex.dublarea numărului de ore necesare cursului de pregătire inițială și corespunzător a laturii practice dedicată simulărilor de caz); concomitent, ca o consecință directă, menținerea unei calități rezonabile a serviciului de mediere oferit;
  • Stabilirea unor limite astfel încât promovarea serviciilor de mediere și publicitatea să nu devină agresive.

 

 



1399 vizualizări.
Dă mai departe