Problemele cu care se confruntă medierea în România, ca urmare a Deciziei Curții Constituționale din mai 2014, prin care a fost declarată ca fiind neconstituțională sancțiunea inadmisibilității cererii de chemare în judecată, dacă reclamantul nu făcea dovada participării sale la ședința de informare privind medierea, sunt evidente și în prezent. Și asta în contextul în care în Camera Deputaților este în discuție o nouă propunere de modificare a Legii nr. 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator, promovată chiar de Consiliul de mediere și susținută de mai mulți parlamentari din vechea legislatură. Traseul urmat de acest proiect, de la momentul înregistrării sale la Senat (februarie 2016) și până la momentul de față a fost unul sinuos: a primit de două ori raport de respingere (atât de la Comisia Juridică a Senatului, cât și de la cea a Camerei Deputaților) și a fost de două ori retrimis spre analiză, în vederea unui raport suplimentar, la aceleași comisii, în prezent fiind în acest stadiu la Comisia juridică, de disciplină și imunități a Camerei Deputaților; tot de două ori, Guvernul (atât cel actual, cât și precedentul) a emis punct de vedere prin care a precizat motivat că nu susține nicio propunere de modificare din acest proiect. În esență, să vedem ce își dorește Consiliul de mediere prin această modificare:

• Instituirea obligativității recurgerii la procedura medierii în anumite materii, cu sancțiunea respingerii cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă;
• Acordul de mediere să devină titlu executoriu;
• Instituirea unei noi sancțiuni disciplinare ce decurge din neplata taxei profesionale de către mediatori;
• Înființarea de către Consiliul de mediere a Institutului de formare continuă;
• Modificarea organizării profesiei de mediator și a modalității de reprezentare a mediatorilor pe lângă structurile din sistemul judiciar, prin înființarea de structuri județene fără personalitate juridică și a câte unui reprezentant la nivelul fiecărei Curți de Apel din România.

Înainte de a face o analiză a acestor  propuneri de modificare, să aruncăm o privire către trecut,  la ceea ce a însemnat medierea în România în perioada 2012-2017.

Anul 2012 este un reper negativ în ceea ce privește evoluția medierii în țara noastră. A fost momentul introducerii ședinței de informare obligatorii cu privire la avantajele medierii și a sancțiunii inadmisibilității cererii de chemare în judecată pentru reclamantul care nu făcea dovada că s-a informat. A reprezentat, fără îndoială, punctul de la care a început declinul medierii și al profesiei iar consecințele au apărut la scurt timp:

• Formalismul excesiv, cel mai adesea finalitatea constând într-o ”vizită” a reclamantului la un birou de mediator și transmiterea unei invitații către pârât, de cele mai multe ori fără un rezultat concret;
• Deși dispozițiile legale prevedeau că serviciul prestat în cadrul ședinței de informare era gratuit, în practică au fost numeroase situații în care s-au solicitat sume de bani sub diverse forme;
• Scopul urmărit prin modificarea legislativă, respectiv informarea justițiabililor referitor la avantajele medierii, cu consecința participării efective a acestora la procedura de mediere, nu a fost atins, rezultatele fiind vizibile prin numărul mic de acorduri de mediere încheiate în perioada respectivă;
• O creștere substanțială a activității de formare inițială de mediatori și a numărului de autorizări în profesie, concomitent cu scăderea calității serviciului de mediere prestat, ceea ce a determinat o reticență din partea justițiabililor în a apela la mediere;
•  În final, magistrații au ajuns să manifeste rezerve în a recomanda părților să treacă pe la mediator. Mai mult, modificarea amintită a venit la pachet cu eliminarea facilității privind restituirea taxei de timbru în materia partajului și transferului dreptului de proprietate, care până la acel moment reprezenta un  motiv important pentru care părțile apelau la mediator.

Acestor circumstanțe li s-a suprapus incapacitatea Consiliului de mediere de a gestiona în mod responsabil situația creată. Format integral din formatori și deținători de școli de formare a mediatorilor, Consiliul s-a cantonat aproape exclusiv în sfera formării, uitând parcă total de celelalte atribuții și obligații pe care legea i le impunea. Practic, în mai puțin de doi ani, s-au format 6-7 mii de mediatori, ceea ce a însemnat explozia unui nou business, în special în ce privește formarea. În concluzie, ședința de informare obligatorie a fost o grefă nereușită, pe o procedură a medierii și o lege care au la bază liberul consimțământ al părților și pe un sistem juridic, economic și social încă nepregătit să primească orice formă inedită de impunere, chiar dacă, dintr-o anumită perspectivă, poate prezenta și avantaje.

Revenind la propunerea actuală de modificare a legii, voi face o analiză a principalelor idei pe care le conține proiectul:

• Instituirea obligativității recurgerii la procedura medierii în anumite materii, sub sancțiunea respingerii cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă.

Textul propus pentru art. 60¹ alin.1: ”În litigiile ce pot face, potrivit legii, obiect al medierii sau al altei forme alternative de soluţionare a conflictelor, părţile şi/sau partea interesată, după caz, sunt ţinute să facă dovada că au încercat procedura medierii, în următoarele materii:...”

În continuare, prin introducerea alin.(5) la art.61 se propune:

(5)”În cazul în care la primul termen de judecată părțile nu depun dovada că au încercat soluţionarea conflictului prin mediere, instanţa de judecată competentă va respinge cererea ca inadmisibilă.”

Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 266 din 7 mai 2014, publicată în M.Of. nr. 464/25 iunie 2014, au fost declarate neconstituţionale prevederile art. 2 alin. (1) şi (1²) din Legea nr. 192/2006. Curtea a admis critica ce viza caracterul obligatoriu al ședinței de informare privind avantajele medierii ca procedură prealabilă obligatorie sesizării instanței de judecată, sub sancțiunea respingerii ca inadmisibilă a cererii de chemare în judecată. A apreciat că procedura prealabilă obligatorie a informării asupra avantajelor medierii apare ca o încălcare a dreptului de liber acces la justiție al cetățeanului, iar obligația instituită în sarcina părților, persoane fizice sau persoane juridice, de a participa la ședința de informare este o măsură neconstituțională, ce contravine art. 21 din Constituția României.

Curtea Constituțională nu a declarat neconstituțional articolul 60¹ și, în consecință, nu respinge ideea că, anterior sesizării instanţei, poate să fie prevăzută o procedură prealabilă, însă se impun două condiţii: 1) Neîndeplinirea ei să nu încalce liberul acces la justiţie, fiind inacceptabilă sancţiunea respingerii ca inadmisibilă a cererii de chemare în judecată, în condiţiile în care numai reclamantului îi incumbă o asemenea obligaţie; 2) Procedura prealabilă să aibă substanţă, consistenţă, adică să presupună în mod real o încercare a părţilor de soluţionare amiabială a disputei, iar nu o procedură formală.

În acest sens, este relevantă motivarea din decizia Curtii Constituţionale (par. 24), din care rezultă că ”încercarea efectivă de soluţionare a conflictului prin mediere” nu este exclusă de Curte ca şi procedură prealabilă, cu condiţia să nu fie vorba de o procedură cu caracter formal şi să nu se încalce accesul la justiţie printr-o sarcină şi sancţiune ”inoportune”.

În condițiile în care Curtea a reținut, chiar și numai pentru o ședință de informare, că s-a instituit astfel o obligație aflată în contradicție cu principiul constituțional al liberului acces la justiție, impunerea obligativității a însăși medierii, chiar și limitată la anumite materii, nu poate constitui o modificare legislativă oportună.

Cetățenii vor recurge la mediere doar dacă aceasta va fi în măsură să le satisfacă nevoile lor iar pentru asta este nevoie de stimulente și de o calitate ridicată a serviciului prestat de mediatori. În contextul actual, nicio formă de impunere nu va putea suplini aceste cerințe și nu va genera un progres în domeniu.

• Acordul de mediere să devină titlu executoriu.

Textul propus pentru art. 58 alin. 2 este următorul: ”Acordul părţilor nu trebuie să cuprindă prevederi contrare legii şi ordinii publice. În condiţiile în care legea impune îndeplinirea unor condiţii de fond şi formă, legalitatea acordului de mediere poate fi verificată şi atestată fie de avocaţii părţilor sau de către un notar public, în situaţia în care acestea au fost asistate pe parcursul procedurii de mediere fie de un alt avocat sau notar public ales de mediator cu acordul părţilor.”

În continuare, se propune introducerea în cuprinsul articolului 58 a unui nou alineat, (7), cu următorul conținut:

(7) ”Înţelegerea părţilor are caracter obligatoriu pentru ele, iar acordul de mediere întocmit în condiţiile alin. (2) constituie titlu executoriu.

În prezent, art. 58 alin. (1) din lege prevede: ”(1) Când părţile aflate în conflict au ajuns la o înţelegere, se poate redacta un acord scris, care va cuprinde toate clauzele consimţite de acestea şi care are valoarea unui înscris sub semnătură privată.”

Acordul de mediere nu este altceva decât o convenție (înțelegere) scrisă a părților, obținută cu ajutorul unui mediator, care potrivit art.1270 din Noul Cod Civil are putere de lege între acestea. Efectul obligatoriu al înțelegerii între dintre două părți intervine indiferent dacă aceasta s-a realizat cu ajutorul mediatorului sau este rezultatul negocierii directe între acestea. Nu trebuie confundat însă efectul obligatoriu al unei convenții cu caracterul de titlu executoriu al înscrisului constatator. Natura executorie a titlului este atestată formal prin investirea acestuia cu ”formulă executorie”. Titlu executoriu este considerat actul care poartă formula executorie. De aceea, se poate ajunge foarte ușor la confundarea efectului cu cauza acestuia, ignorându-se faptul că formula executorie nu este decât expresia formală a autorității atașate actului însuși.

În consecință, o înțelegere scrisă între două persoane, îndiferent de modul cum s-a ajuns la încheierea ei (direct sau cu ajutorul unui mediator), nu poate constitui, prin ea însăși, un titlu executoriu. Altfel spus, simpla voință a părților nu poate suplini învestirea cu autoritate publică a unui înscris ce va conferi puterea de a solicita măsuri de constrângere statală. Faptul că părțile au fost asistate de avocați pe parcursul medierii, iar aceștia verifică și atestă legalitatea acordului, nu schimbă cu nimic lucrurile deoarece avocatul nu este învestit cu exercițiul autorității publice. În prezent art. 59 din Legea nr.192/2006 prevede că ” Părţile pot solicita notarului public autentificarea, în condiţiile legii şi cu respectarea procedurilor legale, a înţelegerii lor”, ceea ce face inutilă prezența notarului pe parcursul desfășurării procedurii de mediere.

• Instituirea unei noi sancțiuni disciplinare ce decurge din neplata taxei profesionale de către mediatori.

”Taxa profesională anuală” a reprezentat, încă de la înființarea ei, un permanent motiv generator de nemulțumiri și controverse. Deși a făcut obiectul mai multor hotărâri ale Consiliului de mediere, modificându-i-se destinația și chiar denumirea de-a lungul timpului (inițial Taxă de administrare tablou), ea nu este și nu a fost niciodată prevăzută de Legea nr. 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator.

Consiliul de mediere este o instituție de interes public, care se organizează și funcționează conform prevederilor Legii nr. 192/2006, atribuțiile sale fiind prevăzute în art. 20. Între aceste atribuții nu se regăsește aceea de a institui taxe. Unica taxă prevăzută de lege este taxa de autorizare a mediatorilor, aceasta fiind singura permisă de lege a fi încasată de către Consiliu, ca sumă de bani pentru obținerea unui drept, respectiv pentru a se obține dreptul de furnizare autorizată  a serviciului de mediere.

Articolul 21 din lege prevede sursele de venit ale Consiliului de mediere, între care nu se regăsește ”taxa profesională anuală”. Pentru ca veniturile Consiliului să fie legale, acestea trebuie să se limiteze la categoriile  prevăzute în art 21. Totodată, Legea nr. 192/2006 nu prevede în Capitolul 4, Secțiunea 2, art. 29-37, respectiv în cadrul obligațiilor mediatorului, și pe aceea de a achita taxa profesională anuală.

Legea permite în schimb Consiliului încasarea unor sume de bani rezultate din activitatea sa, care trebuie stabilite prin Regulamentul de Organizare și Funcționare și care pot include servicii prestate inclusiv mediatorilor, care sunt opționale și care se solicită și se acceptă de către aceștia.

Potrivit dispozițiilor art. 24 din Lege, profesia de mediator este organizată prin asociațiile profesionale, asociații la care mediatorii sunt liberi să adere și în cadrul cărora aceștia achită cotizația, în cuantumul și termenele stabilite prin statutul și hotărârile acestor organizații. Totodată, asociațiile profesionale ale mediatorilor sunt constituite conform OG  nr.26/2000 cu privire la asociații și fundații, iar în cadrul acestora controlul financiar este exercitat anual de cenzor sau comisia de cenzori.  

În consecință, plata taxei profesionale nu are caracter obligatoriu și sancțiunea în caz de neplată nu se justifică.

Ca membru al actualului Consiliu de mediere am constatat cu mâhnire că unul din obiectivele principale ale acestuia, alături de cel care privește relansarea formării inițiale de mediatori, a fost și este încasarea de sume de bani de la mediatori în scopul susținerii unor indemnizații foarte mari ale membrilor săi și a unor cheltuieli nejustificate ale instituției. Aceasta în contextul în care majoritatea mediatorilor și-au închis birourile iar actualul Consiliu nu și-a îndeplinit nici măcar obligația prevăzută de lege de a actualiza și publica Tabloul mediatorilor (ultima publicare datând din 2014). Inventarea și aplicarea unor mecanisme, adesea nelegale, de a determina mediatorii să achite taxe către Consiliu au reprezentat doar un pas către cea mai nefericită alegere a instituției din întreaga sa istorie de 10 ani: acționarea în judecată a mediatorilor pentru recuperarea pretinselor sume de bani datorate cu titlu de ”taxă”.

Prin aceste demersuri orientate împotriva Corpului Profesional, Consiliul de mediere creează o imagine cu profund impact negativ în rândul organelor judiciare sesizate cu astfel de cereri și ”contribuie”, contrar unuia din obiectivele medierii, la creșterea gradului de încărcare a instanțelor cu cauze având ca părți chiar mediatori.

• Înființarea de către Consiliul de mediere a Institutului de formare continuă;

Este, fără îndoială, o propunere care scoate în evidență preocuparea aproape obsesivă pentru formare manifestată de Consiliul de mediere în ultimii 5 ani.  O astfel de prevedere îi conferă instituției o dublă calitate, aceea de ”arbitru” și în același timp ”jucător”, ceea ce va duce inevitabil la apariția de conflicte de interese, cu atât mai mult cu cât și în prezent unii membri ai Consiliului de mediere sunt și formatori activi și/sau asociați în societăți comerciale ce au ca obiect de activitate formarea inițială și continuă a mediatorilor.

Textele actuale din lege demonstrează clar situația la care s-ar ajunge prin modificarea propusă: Art.9 din Legea nr.192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator prevede că Formarea profesională a mediatorilor se asigură prin cursuri de formare profesională organizate de către furnizorii de formare şi de către instituţiile de învăţământ superior acreditate, cursuri care vor fi autorizate de către Consiliul de mediere; Consiliul de mediere este cel care are dreptul să verifice modul de organizare şi desfăşurare a cursurilor, de aplicare a standardelor de formare şi poate solicita, dacă este cazul, retragerea autorizaţiei, potrivit standardelor de formare în domeniul medierii şi procedurilor elaborate de către Consiliul de mediere.

•    Modificarea organizării profesiei de mediator și a modalității de reprezentare a mediatorilor pe lângă structurile din sistemul judiciar, prin înființarea de structuri județene fără personalitate juridică și a câte unui reprezentant la nivelul fiecărei Curți de Apel din România.

Legea nr. 192/2006 a creat cadrul legal pentru organizarea și funcționarea corpului profesional al mediatorilor. În conformitate cu dispozițiile art. 24 din Capitolul 3– Organizarea și exercitarea activității mediatorilor, profesia este organizată prin asociațiile profesionale, asociații la care mediatorii sunt liberi să adere și care au drept scop reprezentarea intereselor profesionale şi protejarea statutului lor.

Întroducerea în lege, în cuprinsul art. 24, a unor entități fără personalitate juridică, sub forma corpurilor profesionale județene și a câte unui reprezentant al mediatorilor la nivelul fiecărei Curți de Apel din România este inutilă având în vedere cel puțin două motive:

• Numirea de către Consiliul de mediere a unor reprezentanți în teritoriu, la nivel județean și pe lângă Curțile de Apel este posibilă prin modificarea Regulamentului său de organizare și funcționare;
• Corpurile profesionale județene au fost înființate de Consiliul de mediere în martie 2015, prin Hotărârea nr. O/4/25.03.2015 și până în prezent aceste entități nu și-au dovedit în niciun fel eficiența în susținerea intereselor profesiei de mediator ori în dezvoltarea instituției medierii.

Având în vedere specificul profesiei de mediator, numeroasele modificări legislative ce i-au marcat parcursul și situația deloc fericită pe care o traversează, se ridică problema oportunității acestor propuneri de modificare a legii. Nu cred că medierea în România mai trebuie supusă unui nou ”experiment” ce îi poate fi fatal. Este evident că medierea în România are nevoie de modificarea legii care îi reglementează domeniul, însă de una echilibrată, fără forme de impunere, cu stimulente pentru părți și având ca scopuri principale recâștigarea încrederii potențialilor beneficiari și creșterea treptată, dar sigură, a activității mediatorilor. În același timp, Consiliul de mediere trebuie să-și asume în primul rând responsabilitatea pentru calitatea actului de formare și ulterior a celui de verificare a dobândirii cunoștințelor specifice de către viitorii mediatori și să creeze mecanisme care să asigure un standard ridicat al serviciului de mediere. Nu în ultimul rând, Consiliul trebuie să înțeleagă rolul pe care legea i-l conferă și să-și îndeplinească corespunzător atribuțiile.

Dezvoltarea și implementarea unei politici publice eficiente în domeniul medierii necesită implicarea, consultarea și colaborarea cu toți factorii interesați: Ministerul Justiției, cetățeni, autorități publice, parteneri sociali, astfel încât abordarea să fie una transparentă și să se evite riscul oricăror contestații ulterioare.

Marin Pădeanu

Mediator